Aducându-mi aminte de anii copilăriei, m-am apropiat cu emoţie de filele unei cărţi aflate în rafturile bibliotecii personale: volumul Poesii de Elena Farago, editat în 1937 de Fundaţia pentru Literatură şi Artă “Regele Carol al II-lea” pe care mama noastră îl cumpărase în tinereţea ei cu gândul că va ajunge cândva mămică. Peste timp dânsa obişnuia să ne citească mie şi fratelui meu câte o poezie din cartea respectivă pe care apoi o comenta pe înţelesul nostru.
Poeta despre care voi scrie în articolul de faţă s-a născut la Bârlad la 29 martie 1878 în familia lui Francisc Farago şi a Anastasiei Paximiade. Copilăria ei a fost marcată de evenimente tragice: în 1890 i-a murit mama, fiind nevoită să se ocupe de surorile sale mai mici; în 1895 ea a rămas fără tată, fiind obligată să se mute la Bucureşti unde a locuit la un frate mai mare. Pe drept cuvânt, Elena Farago a fost numită “poeta fără copilărie”. S-a angajat ca guvernantă la familia scriitorului Ion Luca Caragiale – perioadă care i-a permis să ia cunoştinţă cu operele literare ale clasicilor noştri şi, de asemenea, să înţeleagă însemnătatea literaturii pentru copii în educarea acestor generaţii. În acel mediu l-a cunoscut pe viitorul ei soţ. Cea care avea să devină o reprezentantă remarcabilă a literaturii române a debutat în 1898 cu un reportaj intitulat Fatma, iar în 1899 a publicat poemul Gândul trudiţilor în gazeta “România muncitoare”. La sfatul renumitului istoric Nicolae Iorga a cărui prietenă devotată a fost, Elena Farago a editat în 1906 primul său volum de poezii sub titlul Versuri. În perioada respectivă Elena Farago l-a adoptat pe fiul ei Mihnea, iar în 1913 s-a născut fiica lor Cocuţa.
Centrul cultural al Olteniei, Craiova a ocupat o poziţie importantă în biografia scriitoarei. *Din 1907 ea se stabileşte în acel oraş, fiind profund marcată de evenimentele ţărăneşti; din cauza susţinerii acelor răscoale sângeroase Elena Farago a fost arestată şi, doar la intervenţiile lui Nicolae Iorga, ea avea să fie eliberată. *La Editura “Ramuri” din Craiova publică volumele de versuri Şoapte din umbră/1908 şi Din taina vechilor răspântii/1913, iar la Tiparul “Prietenii ştiinţei” din acelaşi oraş îi apare în 1926 cartea de versuri Nu mi-am plecat genunchii. *În perioada 1921-1954 Elena Farago a deţinut funcţia de director al Fundaţiei “Alexandru şi Aristia Aman”, preocupându-se de extinderea fondului de carte al bibliotecii prin numeroase achiziţii şi donaţii. *În 1922 ea înfiinţează revista literară “Năzuinţa” împreună cu Ion B. Georgescu, Constantin Gerota, Ion Dongorozi şi C.D. Fortunescu. Printre colaboratorii la acea revistă s-au aflat nume de rezonanţă precum: Simion Mehedinţi, Ion Barbu, Victor Eftimiu, Camil Petrescu, Perpesicius, Mihail Dragomirescu. *Între anii 1943 şi 1946 Elena Farago a patronat revista educativă intitulată “PrietenulCopiilor”. *Tot la editura craioveană “Ramuri” ea a publicat în 1920 traducerea scrierii Justiţia de Maurice Maeterlinck. *Din păcate, în aceeaşi urbe pe care a îndrăgit-o enorm renumita scriitoare pleca din viaţa pământeană în ziua de 4 ianuarie 1954 la vârsta de 75 de ani după o grea suferinţă. Elena Farago a primit unele premii şi distincţii de prestigiu: Premiul “Adamachi” şi Premiul “Neuschotz” ale Academiei Române; Premiul Internaţional “Femina”; Premiul Naţional pentru Literatură; Medalia “Bene Merenti”, clasa I; Ordinul “Meritul Cultural”. Iată în continuare câteva poezii semnate de acest autor remarcabil al literaturii pentru copii:
i) Căţeluşul şchiop: “Eu am numai trei picioare/Şi de-abia mă mişc, top, top,/Râd când mă-ntâlnesc copiii/Şi mă cheamă <cuciu şchiop>./Fraţii mei ceilalţi se joacă/Cu copiii toţi, dar eu/Nu pot alerga ca dânşii,/Că sunt şchiop şi cad mereu!/Şi stau singur toată ziua/Şi plâng mult când mă gândesc/Că tot şchiop voi fi de-acuma/Şi tot trist am să trăiesc./Şi când mă gândesc ce bine/M-aş juca şi eu acum/Şi-aş lătra şi eu din poartă/La copiii de pe drum!/Cât sunt de frumoşi copiii/Cei cuminţi şi cât de mult/Mi-ar plăcea să stau cu dânşii,/Să mă joc şi să-i ascult!/Dar copiii răi la suflet/Sunt urâţi precum e-acel/Care m-a şchiopat pe mine/Şi nu-i pot iubi de fel./M-a lovit din răutate/Cu o piatră în picior/Şi-am zăcut şi-am plâns atâta,/De credeam că am să mor./Acum vine şi-mi dă zahăr/Şi ar vrea să-mi fie bun/Şi-aş putea să-l muşc odată/De picior, să mă răzbun,/Dar îl las aşa, să vadă/Răul că un biet căţel/Are inima mai bună/Decât a avut-o el.”.
ii) Cucul: “Cucu, cu-cu! prin grădină,/Cucu, cu-cu! prin zăvoi./Toată primăvara-i plină/Lumea pomilor de noi./Mititei, cu pene sure/Şi cu zborul vitejesc,/Toţi copacii din pădure/Ne cunosc şi ne iubesc./Versul nostru lung răsună/Şi drumeţii trec şi spun:/- Cântă-ne de voie bună,/Cuculeţ de piază bun!/Şi ni-i dulce şi uşoară/Viaţa noastră: zbier şi cânt/Şi din toate una-i doară/Jalea noastră pe pământ./Căci în viaţa noastră toată/Ce-i mai sfânt şi dulce nu-i./Cuibul nostru niciodată/N-a fost leagăn pentru pui!/Niciodată nu ne cheamă/Gura pruncului flămând/Şi cuvântul drag de mamă/Noi nu-l auzim nicicând!”.
iii) Fluturii: “Fluturi albi şi roşi/Şi pestriţi, frumoşi,/Eu îi prind în plasă/Când mama mă lasă./Eu îi prind din zbor,/Însă nu-i omor,/Ci mă uit la ei,/Că sunt mititei/Şi frumoşi şi-mi plac,/Dar eu nu le fac/Niciun rău deloc./Şi dacă mă joc/Cu vreunul, ştiu/Binişor să-l ţiu/Şi pe toţi, din plasă/Îi ajut să iasă/Şi să plece-n zbor/După voia lor.”.
iv) Gândăcelul: “De ce m-ai prins în pumnul tău,/Copil frumos, tu nu ştii oare/Că-s mic şi eu şi că mă doare?/De ce mă strângi aşa de rău?/Copil ca tine sunt sunt şi eu/Şi-mi place să mă joc şi mie/Şi milă trebuie să-ţi fie/De spaima şi de plânsul meu!/De ce să vrei să mă omori?/Că am şi eu părinţi ca tine/Şi-ar plânge mama după mine,/Şi-ar plânge bietele surori,/Şi-ar plânge tata mult de tot/Căci am trăit abia trei zile./Îndură-te de ei, copile,/Şi lasă-mă, că nu mai pot!/Aşa plângea un gândăcel/În pumnul ce-l strângea să-l rupă/Şi l-a deschis copilul după/Ce n-a mai fost nimic din el!/A încercat să-l mai învie,/Suflându-i aripile-n vânt,/Dar a căzut în ţărnă frânt/Şi-nţepenit pentru vecie./Scârbit de fapta ta cea rea,/Degeaba plângi acum, copile,/Ci du-te-n casă-acum şi zi-le/Părinţilor isprava ta./Şi zi-le că de-acum ai vrea/Să ocroteşti cu bunătate,/În cale-ţi, orice vietate,/Oricât de făr-de-nsemnătate-ar fi/Şi-oricât de mică ar fi ea!”.
v) Puişorul moţat: “Puii mamei, pui, pui, pui,/Are cloşca şapte pui:/Cinci pestriţi, unul bălţat,/Numai unul e moţat/Şi curat şi încălţat./- Spune-mi, puiule, şi mie/De ce-ţi face numai ţie/Mama ta ciorapi şi ghete/Şi îţi leagă moţ în plete?/Oare frăţiorii tăi/Sunt aşa de proşti şi răi/Sau că poate mama ta/O fi leneşă ori rea?/Spune puiul: – Mama mea/Nu-i nici leneşă, nici rea,/Dar e tristă, vai de ea,/Căci îi fac ruşine multă/Fraţii mei şi n-o ascultă,/Că de-i cheamă, fug pe-afară/Şi de-i prinde, plâng şi zbiară/Şi de-aceea-s nespălaţi/Şi desculţi şi nemoţaţi./Dar eu stau cu mama mea/Şi mi-e drag s-ascult de ea./Şi de-aceea sunt moţat./Că-s cuminte şi curat.”.
vi) Motanul pedepsit: “Rândunica e plecată/După hrană pentru pui./Cuibu-i singurel sub streşini/Şi prin curte nimeni nu-i./Râde sub mustăţi motanul: – Ce noroc! Păcat să-l scap!/Iute sus! Dar, poc, o piatră/Îl loveşte drept în cap./Trist se tânguie motanul:/- Miau şi vai de capul meu!/Petrişor îl ia în braţe:/- Iartă-mă, te rog, căci eu/Te-am lovit şi rău îmi pare,/Dar de bieţii puişori/Ţie cum nu ţi-a fost milă,/Când săriseşi să-i omori?”.
Prin evocarea frumoaselor versuri scrise de Elena Farago am dorit să sugerez părinţilor din zilele noastre ca să îşi găsească timpul cuvenit pentru a citi copiilor lor aflaţi la vârste fragede asemenea poezii pline de pilde. Îndrăgind vieţuitoarele necuvântătoare cred că acei copii vor iubi şi respecta mai mult ideea de Viaţă în general, renunţând la orice plăceri facile, nocive şi îndoielnice oferite din nefericire de actuala societate informaţională în plină ascensiune.
Am încredinţat tiparului aceste însemnări în perspectiva apropiatei “Zile Internaţionale a Copilului”/1 Iunie.
