Există o strânsă legătură între omul care vorbeşte/homo loquens şi omul care convinge/homo eloquens, iar referitor la cea de a doua entitate, am sesizat utilizarea frecventă a echivalenţei între convingere şi persuasiune, deşi ştiinţa retoricii le analizează distinctiv şi, totodată, corelativ. De exemplu, filosoful francez Edouard Chaignet (1819-1901), autorul cărţii Retorica şi istoria sa, afirma: “Când suntem convinşi, nu suntem învinşi decât de către noi înşine. Când suntem persuadaţi, suntem întotdeauna de către un altul.”. Obligaţia de a te supune, specifică convingerii, devine dreptul de a te supune, specific persuadării. Filosoful german Max Weber (1864-1920) interpreta comunicarea ca un proces de influenţare, considerând că puterea înseamnă “probabilitatea ca unul din actorii unei relaţii sociale să se găsească în postura de a-şi impune propria voinţă în ciuda rezistenţei întâmpinate”. În literatura de specialitate, se consideră că noţiunea de influenţare conţine două tipuri: i) influenţarea intelectuală (acţiunea asupra cunoştinţelor partenerului de dialog); ii) influenţarea afectivă (acţiunea asupra mobilurilor intime care îl fac pe partenerul respectiv să dorească sau să respingă o anumită situaţie). Dincolo de aceste nuanţe interpretative, cred că zona de referinţă a unor termeni precum convingere, persuasiune şi influenţare este esenţialmente aceeaşi: transferul unor idei de la un subiect la altul din dorinţa de a se realiza o unitate ideatică între cele două entităţi, dincolo de opţiunile diferite la nivelul gândirii fiecăruia.
Foto: Freepik
Tema articolului de faţă apare în unele aforisme celebre scrise de gânditori, oameni politici, diplomaţi, oameni de afaceri, oameni de artă şi cultură: *“Diplomaţia este arta de a spune <cuţu, cuţu!> până ce apuci să pui mâna pe o piatră.” (Blaise Pascal); *“Franţa şi Anglia trebuie să fie strâns unite cum sunt calul şi călăreţul. Important este un singur lucru: să nu fii calul.” (Talleyrand); *“Am descoperit arta de a-i înşela pe diplomaţi: le spun adevărul şi ei nu mă cred niciodată.” (Camillo Benso, Conte de Cavour); *“Diplomaţia este arta de a face pe cineva să gândească aşa cum vrei tu.” (David Frost); *“Cel care a învăţat cum să îl contrazică pe celălalt, fără a deveni dezagreabil, a descoperit cel mai valoros secret al unui diplomat.” (Robert Estabrook); *“Arta diplomaţiei constă în a-l ţine pe adversar în expectativă.” (Paulo Coelho); *“O diplomaţie profundă trebuie adesea să ia înfăţişarea unei extreme simplităţi, după cum uneori curajul se înfăţişează sub aparenţa unei modeste timidităţi.” (Morgan Scott Peck); *“Cea mai importantă călătorie pe care o faci în viaţă este să îi întâlneşti pe ceilalţi la jumătate de drum.” (Henry Boyle); *“Cel mai periculos cuvânt pe care îl poţi spune în cadrul unei întâlniri de afaceri este <nu>. Al doilea cel mai periculos cuvânt este <da>. Este posibil să eviţi ambele cuvinte.” (Lois Wise); *“Un bun negociator observă tot. El trebuie să fie atât Sherlock Holmes, cât şi Sigmund Freud.” (Victor Kiam); *“Dacă ajungi la masa negocierilor şi spui că tu deţii adevărul absolut şi că acest adevăr este final, nu vei obţine nimic.” (Harri Holkeri).
Am avut, în virtutea profesiunii mele, şansa de a regăsi noţiunile de convingere şi influenţare în diverse forme de manifestare concretă, ori de câte ori luam parte la discuţii şi negocieri desfăşurate în ţară sau în străinătate, pe diferite continente ale lumii. În activitatea de patru decenii la diferite niveluri: diplomaţia de studenţi şi tineret; diplomaţia guvernamentală (bilaterală, regională, multilaterală, onusiană); diplomaţia parlamentară; diplomaţia economică; diplomaţia publică; diplomaţia culturală, am reuşit să negociez numeroase documente: Resolutions; Final Communiqués; Statements; Guidelines; Appeals; Memoranda of Understanding. Pentru prima oară în mişcarea studenţească europeană am avut satisfacţia de a introduce – prin artificii inocente de semantică – împreună cu regretaţii mei prieteni Stelian Moţiu şi Marian Papahagi, “principiul consensului” în locul “principiului majorităţii” la o reuniune regională desfăşurată la Dublin/Irlanda în primăvara anului 1975 – cu doar câteva luni înaintea Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (Helsinki, 1 august 1975). Ţin minte că pentru acest fapt am fost felicitaţi personal de Ştefan Andrei, artizanul lucid al politicii externe româneşti.
Sunt pe deplin conştient că faptul respectiv s-a datorat, în mare măsură, aplicării unor reguli şi metode asimilate printr-o învăţare serioasă a Retoricii şi Logicii. În acelaşi timp, mi-au folosit foarte mult învăţămintele acumulate, citind scrierile memorialistice ale unor iluştri diplomaţi români (Mihail Kogălniceanu; Caius Brediceanu; Nicolae Titulescu; Elena Văcărescu; Grigore Gafencu; Lucian Blaga; Mircea Maliţa; Valentin Lipatti; Ştefan Andrei) şi străini (Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord; Klemens Wenzel von Metternich; Aristide Briand; Gustav Stresemann; Ignacy Paderewski; Austen Chamberlain; Henry Kissinger; Madeleine Albright). Pot afirma, în acelaşi timp, că am învăţat şi din contra-exemplele altora printre care fostul reprezentant permanent al U.R.S.S. la O.N.U. în perioada stalinistă (1946-1948), devenit ulterior un longeviv ministru sovietic de externe (1957-1985), Andrei Gromîko, poreclit “Mister No” sau “Mister Nyet”/Domnul Nu ori “Grim Grom”/Înverşunatul Grom din cauza rigidităţii şi aroganţei acestui slujbaş credincios al Kremlinului.
Fiecare şedinţă de negociere bilaterală sau multilaterală era pentru mine un fel de “exerciţiu al răbdării şi al chibzuinţei”. Audiam mai întâi opiniile celorlalţi şi – chiar dacă unele mă iritau – mă prefăceam că le-am ignorat; avantajul era acela că ştiam ce doresc alţii şi îmi puteam pregăti cu calm propriile argumente şi judecăţi. Niciodată nu m-am aruncat în vâltoarea discuţiilor contradictorii până când cei din jurul meu nu îşi epuizau punctele de vedere. Îmi folosea enorm, de fiecare dată, aplicarea “metodei cunctaţiei” constând din temporizarea intervenţiilor personale până ce le consideram a fi în deplină cunoştinţă de cauză, după modelul antic al lui Quintus Fabius Maximus/Cunctatorul (275-203 Î.Hr.) care reuşise să învingă puternica armată a generalului cartaginez Hanibal prin amânarea momentului bătăliei decisive. De asemenea, am apelat la eufemisme ori de câte ori ar fi trebuit să lansez judecăţi categorice, rigide şi ultimative; eventualele expresii ofensatoare le lăsam la garderobă, intrând în sala negocierilor cu faţa senină şi zâmbetul pe buze, deşi numai sufletul meu îmi ştia trăirile intense. În anumite momente tensionate, făceam unele divagaţii, comentarii hazlii sau jocuri de cuvinte, menite să restabilească normalitatea dezbaterilor.
M-am străduit să contribui la crearea unei atmosfere agreabile şi stimulative pentru negocieri, introducând diverse elemente de adaptare geografică prin evocarea numelor unor personalităţi locale sau redarea unor citate şi proverbe aparţinând popoarelor respective din dorinţa de a genera o stare de “captatio benevolentiae”. Cunoaşterea celor trei limbi străine de circulaţie internaţională (engleza; franceza; rusa) şi a altor trei limbi europene mi-a facilitat contactele şi negocierile cu numeroşi participanţi la reuniunile regionale şi multilaterale la care reprezentam România. Oriunde şi oricând mă aflam cu un mandat diplomatic dat de Bucureşti, mi-au fost străine ipostazele penibile şi dezgustătoare ale “orei şase fără cinci minute”, reuşind să îmi păstrez verticalitatea ideilor chiar în anumite contexte politice dificile ca, de pildă, dominaţia sovietică din mişcarea internaţională de tineret şi studenţi a anilor ’70 sau escaladarea tensiunii şi conflictelor în raporturile ruso-georgiene de la începutul acestui secol. Mi-a plăcut întotdeauna să negociez până la ore târzii din noapte, să avansez compromisuri rezonabile, să valorific subtilităţile logico-retorice, identificând pe partenerii autentici, nu pe cei protocolari. Îmi amintesc faptul că nu am lucrat niciodată prea uşor cu reprezentanţii marilor state din Est ori din Vest, dar am înlocuit acele realităţi incontestabile cu puterea argumentaţiei şi profunzimea informaţiei, reuşind să fiu “un diplomat între logicieni” şi “un logician între diplomaţi”.
